Ieri a fost una dintre zilele fenomenale ale săptămânii trecute. Nu ar avea rost să explic motivele pentru care săptămâna trecută a fost așa de fenomenală, fiindcă motivele pentru care a fost așa au fost prea multe și timpul pe care îl am pentru a scrie acest post se scurge, imediat trebuind să plec de acasă.
Așadar să povestesc:
Ieri veneam de la școală pe la ora 3 și ceva, după niște repetiții avute pentru piesa de teatru de luni în care trebuie să joc „O scrisoare pierdută”, eu având rolul lui Zaharia Trahanache. Trec, împreună cu vreo 2 colege pe lângă niște blocuri unde niște copii se dădeau cu bicicletele. Unul dintre acei copii a avut o inspirație foarte ciudată, el, cu bicicleta fiind a vrut să treacă pe lângă mine, dar copilul și mic fiind (nu îi dau mai multe de 5-6 ani) probabil nici nu știa bine să se dea cu bicicleta și s-a agățat de piciorul meu stâng cu roata de la bicicletă. Prima impresie avută a fost că el a vrut să treacă printre picioarele mele, fiind atât de mic și nu a putut să treacă.
Al doilea moment după ce l-am văzut pe copil a fost și primul în care m-am gândit că trebuie să o șterg de acolo, ceea ce am și făcut.
Eu încă sunt șocat de acel copil, încă nu pot să-mi dau seama care a fost ideea lui, de s-a putut el agăța cu roata bicicletei de piciorul meu.
Din partea mea, copile, fi sănătos, că eu nu îți doresc răul dar nici normal nu ești…
