Unul dintre cele mai bune seriale pe care le-am putut vedea în ultimii ani, Chuck, a ajuns la final, după 5 sezoane, 91 de episoade și o mulțime de aventuri, intrând în „galeria” serialelor finalizate care au reușit să mă impresioneze plăcut, alături de alte titluri precum: „Six Feet Under”, „Scrubs”, „Lie to Me”, „John Doe”, „7 Days” ș.a.

Pentru mine, totul a început acum 4 ani, când am văzut pe un site de file-sharing DVD-urile primului sezon din serial. Am decis că trebuie să le descarc, citind o scurtă descriere prezentă pe site. A durat aproximativ 2 zile să le descarc, dar o dată ce am pornit primul episod nu am putut să mă despart de monitorul laptopului, vrând să văd ce anume se mai întâmplă în serial. În aproximativ 3 zile am reușit să termin de vizionat toate cele 13 episoade. În momentul în care am început să văd „Chuck”, serialul era în sezonul al doilea, episodul numărul 9.

Performanța de a ajunge în mai puțin de 2 săptămâni la zi cu serialul e demnă de un devorator de  seriale, regăsindu-mă în categoria asta, tot eu fiind persoana care ajungea să vadă 13 episoade din  „House” într-o zi, dar asta e cu totul și cu totul o altă poveste, serialul în care joacă Hugh Laurie  având și el numeroase motive pentru care a reușit să mă facă să-i urmăresc toate episoadele, fiind și  aici la zi.

Povestea lui Chuck Bartowski, un geek ce nu are o viață socială prea grozavă, care încă mai locuiește  cu sora lui și are un prieten care nu este nici el prea diferit de Chuck, dar care primește într-o zi un  email care îi schimbă viața total, devenind un super spion, doar prin vizionarea unor imagini,  transformând creierul lui într-un supercalculator este destul de captivantă. De-a lungul celor 91 de    episoade am putut vedea o evoluție în bine a personajului principal, care luptă împotriva a tot felul  de organizații care mai de care mai ciudate, devine tipul eroului care salvează ziua, SUA fiind cea  care câștigă întotdeauna.

Lăsând la o parte partea clișeelor în care americanii sunt partea care trebuie să câștige, am  descoperit o parte a serialului care mă face să cred că este un fel de „odă” adusă lui Chuck Norris.  Motivele pentru care cred acest lucru ar fi:

• existența unui personaj la fel de dur în toate luptele, care trage bine cu tot felul de arme, fiind dedicat SUA, colonelul John Casey, descoperind pe site-ul NBC niște lucruri despre Casey care aduc 1 la 1 cu Chuck Norris
• numele serialului și prenumele personajului principal e Chuck;
• prietenul lui Chuck, Morgan Grimes are în ultimele 2 sezoane, dacă nu mă înșel o barbă la fel de bad-ass precum cea a actorului american la fel de bad-ass.
• Sarah Walker, iubita lui Chuck, are un nume de familie cel puțin interesant: „Walker, polițist texan” ar trebui să aibă o sonoritate, zic.

PS. Din ce am aflat, DVD-ul care va cuprinde episoadele din cel de-al 5-lea sezon va cuprinde și un epilog, căci episodul 13 s-a terminat cam „în plop”. Abia îl aștept!

A trecut ceva vreme de când nu am mai postat nimic, dar și mai multă vreme de când nu am mai pus niște fotografii pe blog. Regret că abia acum postez fotografiile, dar timpul prea puțin, care a fost dedicat învățării pentru un examen, m-a determinat să aleg să public abia azi articolul.

Unul dintre lucrurile de care mă bucur iarna este zăpada. A întârziat ea, cam mult, dar sâmbătă a căzut niște zăpadă și peste Iași. M-a șocat dimineața imaginea unui strat de zăpadă depus, crezând că visez, ori nu văd prea bine ceea ce vedeam din cameră, dar se pare că nu m-au înșelat ochii, iar cel mai așteptat lucru din toată iarna, pe lângă vacanță, a venit.

Că e proastă sincronizarea, e altă chestiune, venind și sesiunea cu pași din ce în ce mai alerți, neputând să mă bucur oricum de zăpadă, care de sâmbătă s-a cam topit.

Totuși, dimineața zilei de sâmbătă nu o puteam petrece uitându-mă la zăpadă din camera de cămin și am decis să ies puțin prin Copou, care arăta superb.

Mai multe or să vă spună fotografiile incluse în articol:

Le Snow – Iași (14.01.2012) Vizualizare expunere de diapozitive DESCĂRCARE TOT

Nu pot spune că sunt cele mai reușite fotografii făcute de mine vreodată, dar pentru că le-am realizat cu un telefon mobil, non-smartphone, poate îmi sunt iertate micile imperfecțiuni. Oricum, zăpada face totul.

PS. E posibil ca după sesiune să mai fac astfel de articole în care să public fotografii. Îmi e dor să hoinăresc prin diverse locații și să fac fotografii, ca în vremurile bune…

PS2. Chiar dacă e iarnă și nu am purtat teniși, categoria setată este „Cu tenișii prin…” din motive pe care le găsiți explicate vag aici.

Dacă ar fi să parafrazez clișeele date pe principalele posturi din țărișoară, aș putea spune că trăim momente de cumpănă pentru noi, cei care trăim acum, dar și pentru cei care urmează după noi. Din păcate, mișcările de protest care au loc în aceste zile sunt ca niște fulgi de zăpadă care cad pe un sol deja umed, nerezistând prea mult.

La televizor, totul apare ca o nebunie, titluri de tot felul împânzesc atenția privitorului, care nu mai știe ce anume să creadă, fie că este să vorbim de posturile care țin cu o parte sau cealaltă.

Pe scurt, toate manifestările au ca și bază plecarea din postul de secretar de stat a lui Raed Arafat, care, într-adevăr, trebuie privit cu respect, el fiind motivul pentru care multe vieți au fost salvate, tocmai prin înființarea SMURD. Fostul secretar de stat a luat decizia de a demisiona după ce a declarat public faptul că nu este de acord cu noul proiect prin care se va reforma sistemul sanitar, fiind „muștruluit” de către președintele unora.

Nu spun că nu e bine să protestăm. Dar ne alegem greșit cauzele, la fel cum ne-am aleg greșit și conducătorii. Să nu ne facem iluzia că ceilalți, care sunt în opoziție, sunt mai vrednici pentru o astfel de responsabilitate. E ca și cum am zice că nu ne-au condus și ei, nu au contribuit și ei la distrugerea oricărei speranțe că lucrurile vor merge mai bine. Spun doar că trebuie să alegem adevărata cauză a nemulțumirilor noastre și apoi să protestăm, să nu ne uităm pe toate canalele de DEZinformare, iar abia apoi să alegem ceea ce trebuie făcut. Că mai cred faptul că totul este coordonat din exterior este o altă poveste, dar totuși e simplă mișcarea: arunci o mică momeală, iar bibanii se aruncă după pradă, negândindu-se că poate e ceva putred la mijloc.

Desigur că în toate mișcările de protest, din întreaga țară, sunt împânzite de către tot felul de personaje care protestează pentru ce știu ele mai bine, neavând un punct central pe care lumea să se axeze. Și ca totul să fie tipic, la minunatele posturi „de știri”, apar niște personalități marcante, precum Beecali, fără de care televiziunile ar fi complet dezorientate, ar pierde din urmăritori, fiindcă multă lume alege, din păcate, să afle și părerea unor astfel de personaje, care aduc o părere care ar trebui să fie pertinentă, cică.

Felul în care am ajuns noi, ca și societate, este sub orice critică. Nu numai că am devenit mai amorțiți precum un urs care acum hibernează, dar am ales să nu ne mai trezim din hibernare, trăind cu aceleași nemulțumiri, în mica noatră lume, unde am fost educați să ascultăm, să ne supunem, fiindcă statul știe cel mai bine ceea ce este bine pentru, dar neîncercând să luăm situația, să o întoarcem pe toate fețele, chit că are cel puțin o mie, să ne gândim la ceva mai viabil și să și aplicăm ceva care să aducă măcar un strop de normalitate.

Un ultim lucru care ar trebui amintit este să ne alegem bine sursele și să cântărim bine ceea ce să credem. Eu în continuare privesc informațiile cu dublă porție de neîncredere,  pe care o am de ceva vreme.

PS. Nu cred că o să se întâmple ceva care chiar o să schimbe din rădăcini totul, doar ceva la nivel superficial, căci doar prin aducerea la un nivel prost al unui sistem, urmată de o ușoară îmbunătățire, superficială, pot face poporul mulțumit. E la fel ca atunci când ai de gând să ceri cuiva 10 RON, dar întâi îi ceri 100 RON, persoana respectivă nu acceptă, iar apoi tu aduci în discuție doar 10 RON, iar cealaltă persoană acceptă, văzând că totuși nu îi ceri o sumă atât de mare precum cea inițială.
PPS. „România. Țara mea de glorii,/Țara mea de dor.” Sau nu…

Mai puțin de câteva ore și s-a dus și anul 2011. A fost un an cât se poate de interesant, în care am început să mă maturizez mult mai mult față de cum eram în ceilalți ani. E un lucru bun, evident, fiindcă un an în care nu simți că ai ajuns la un alt nivel, față de cum erai până atunci, este unul pierdut.

Prima jumătate a anului a fost clar marcată de gândul la examenul de bacalaureat, pe care l-am luat cu brio, chiar dacă au fost anumite momente de panică, pe care o văd acum complet nejustificată.

Primele 3 luni din an nu au fost unele în care să fi depus cine știe ce efort, așteptând să apară rezultatele simulărilor, pentru ca apoi să mă mobilizez. Am luat niște note bunicele, media lor fiind 8.5, neavând mai puțin de 8.4 și mai mult de 8.7.
A urmat olimpiada de istorie, prin luna martie, pentru care am depus ceva efort, în ultima săptămână, fiind și gripat, dar se pare că tot s-au prins o grămadă de lucruri, reușind să iau locul al 3-lea pe județ. Mai departe nu comentez, fiindcă ce s-a întâmplat la olimpiadă a fost cam ciudat pentru un vorbitor de limbă română, care nu înțelege ceea ce se vorbește într-o altă limbă. Just sayin’…

Am trecut cu bine de examenul de bacalaureat, cu mult mai bine decât alții, care nu au putut să îl ia, la nivel de țară, dar și zonă, dar asta e altă poveste, care a fost mult discutată pe foarte multe canale, bloguri, inclusiv de către mine, atât pe blogul ăsta, cât și relativ direct, schimbând destule păreri în legătură cu desfășurarea examenului.

Emoțiile au continuat o dată cu admiterea la facultate, mergând în 3 părți ale țării pentru a face asta: Cluj-Napoca, Brașov și Iași. Primul oraș nu m-a acceptat, neintrând nici măcar la taxă, dar în Brașov am intrat la buget, iar la Iași la taxă. Decizia de a merge la Iași a fost luată, încercând toate șansele pe care le puteam avea de a trece de la taxă la buget, abandonând Brașovul, unde aveam loc bugetat din prima. Și cum șansa a fost din nou de partea mea, am avut norocul de a intra la buget în orașul de pe Bahlui, aflând despre acest lucru doar în luna septembrie, când întâmplător am aflat că mi s-a schimbat norocul, având deja resemnarea că trebuie să plătesc locul.
Prioritățile fiind schimbate, am început să mă gândesc la cămin, documentându-mă pe final de lună septembrie de tot. Trebuie să recunosc că eram FOARTE DEZORGANIZAT până atunci, lucrurile continuând, ce-i drept și după ce a început anul universitar. Nu am prins locul la căminul unde vroiam inițial, dar și în cel în care stau de 3 luni îmi e bine, ba chiar prea bine. Atât de bine, încât mă gândesc la un loc de muncă, trebuind să fac în așa fel încât să amortizez cheltuielile pentru cămin.

Nu am spus nimic de vacanță, dar nu sunt prea multe de zis, doar că am stat extrem de mult timp pe la bunici, pierzând timpul, dar și ajutându-i cu muncile câmpului. Dar după ce s-a terminat cu munca, adică relativ repede, am pierdut timpul, care trecea foarte greu. Pot spune că a fost una dintre cele mai lungi vacanțe, cel puțin asta a fost percepția mea.
Așteptam ca totul să înceapă, să încep o dată cu psihologia, să văd dacă o să regret sau o să fiu încântat. Din fericire, nu regret alegerea de a veni la Iași, cunoscând niște persoane care mi-au demonstrat că nu există pe lumea asta doar neoameni, mârlani, ci și oameni care știu să asculte, să înțeleagă și cu care chiar să ai ce să discuți, la cu totul alt nivel față de ceea ce eram obișnuit să văd în zona asta, a mea. De fapt nu e a mea, ci a lor, a celor care locuiesc pe aici și nu fac nimic să schimbe la felul de a trăi.

Am început o colaborare cu 2 bloguri din domeniul IT, Windows 7 Bucharest și InspectorGadget, dar nu prea am mai activat pe ele, de ceva vreme. Trebuie să revin, având în plan 2-3 articole pentru fiecare din cele 2, pe care le veți citi în luna ianuarie. De asemenea, am început un proiect, MusixOn de la care am speranțe că va ajunge cât de cât cunoscut, vrând să îl fac să depășească 1000 de unici pe zi, dar până atunci trebuie muncă, articole bine scrise, colaboratori, dar nu mă depărtez de la scopul inițial, să aduc muzică mai puțin cunoscută publicului larg, care este mai bună decât ceea ce e difuzat peste tot. Când nu voi mai scrie despre astfel de muzică, înseamnă că am vândut blogul și sufletul diavolului.

Anul 2011 este un an pe care nu am cum să îl regret. M-a transformat într-un fel pe care nu credeam că o să îl văd vreodată la mine. Mi-am depășit frica de necunoscut, asumându-mi părăsirea Ardealului pentru a veni în Moldova la studii. Am depășit stereotipurile pe care le auzeam de la toată lumea despre moldoveni. Am realizat și niște succese pe mai multe planuri și sper și mai mult de la anul care va să vină. Sper să rămân la buget și să ajung și pe la o bursă, dar trebuie să trag mult pentru asta, dar efortul merită încercat.Sper, de asemenea, să nu fiu dezamăgit de persoanele cunoscute acolo, la fel cu și eu sper să nu dezamăgesc, și vreau ca totul să meargă „cum îi ceasul”.

Cam atât am avut de zis despre anul ăsta. Ar mai fi fost de zis și alte lucruri, dar am uitat de unele lucruri, gândindu-mă la articol acum o zi, dar atunci nu dispuneam de un laptop la îndemână, ori ceva, iar articolul ăsta e scris în întregime la bunici, unde azi m-am dat cu sacul, probabil prima și ultima dată în vacanța asta. Acum sunt acasă, lângă o sursă de căldură, cu niște ceai fierbinte și aștept un an în care sper să scriu la finele lui lucruri de 1000 de ori mai faine. 
Să ne citim cu bine și la anul și să nu vă prind că începeți să vă crizați cu sfârșitul lumii, că nu vă văd eu prea bine și așa.

Numai bine!

Crăciunul s-a transformat într-o sărbătoare plină de ipocrizie, încununată de porcării și de clișee „de porc”, care mai de care mai obositoare pentru mine. Am ajuns la o vârstă la care pot spune că îmi pot aminti destul de multe sărbătoriri ale acestui eveniment anual (cum altfel?), care pe măsură ce s-a scurs timpul, a devenit din ce în ce mai lipsit de semnificația inițială, îndreptându-se spre o direcție total greșită, dar pe care mulți dintre cei care ne înconjoară o acceptă fără nici un fel de remușcare.

Din ce știam eu, totul trebuia să fie legat de primirea în casele noastre a veștii că s-a născut acum vreo 2000 de ani cineva care trebuie să ne salveze sufletele. De ceva vreme ne-am cam săturat să privim partea asta, trecând la paranghelie, „jângăl bel”, dragoste pentru cei care ne înconjoară și brusc ne amintim de cei care nu am vrut să îi știm o bună parte a anului și ridicând în slăvi în final mâncarea, aducând-o la nivelul de mare artă, fiind cumva modul de a arăta celorlalți care îi vizitează: „Am fost vai și amar 11/12 din an, dar acum, în ceas de sărbătoare, am putut să clădim o masă care să arate cât de bine chibzuiți suntem. Propun să mâncăm (halim) tot.”

Drumul este bine cunoscut, spitalele fiind pline începând cu ora 23-24 ale ajunului, până după ce se termină mâncarea, adică peste 2-3 zile, când ciclul e reluat, căci dacă X a fost la cumpărături pe 20-24 decembrie, de prin 27-31 decembrie trebuie să îți reia locul la îmbulzeală, altfel va crede lumea că a sărăcit, chiar dacă ceilalți nu dau nici un sfert de ceapă degerată, necunoscându-te, sau și dacă te recunosc, preferă să te evite.

Și cum trebuie ca și televiziunile să o ia razna, peste tot vezi numai „știri” legate de Crăciun, Moș Crăciun, prezentarea a cine știe ce preparate culinare și evident degustarea lor, urmată de linsul dezgustător al degetelor în fața camerelor de filmat, la o televiziune care se poate vedea peste tot în țară. Nu că s-ar întâmpla altceva pe planețică și că ar putea avea loc 5 cutremure care să distrugă o țară vecină, să zicem, noi o ținem într-a noastră: sărbătoare, porc, porcării și ipocrizie ieftină, manifestată pentru persoanele pe care nu le cunoaștem.

Am văzut acum pe la cretinizor o reclamă cu un hipermarket care va ține deschise porțile și mâine, dând ca și promoție habar nu am ce jucării, alimente și haine drept promoție. Am ajuns chiar în halul ăsta? Văd că mâine o să arate peste tot boborul care se împinge, „ca să prindă promoția, că pe altădată nu o să mai apară”. Din nou, sărbătoarea ar trebui să arate un nivel de decență, dar nu, noi trebuie să înfruntăm umilința trăită în ultimele 11 luni, pentru a fi la fel de bun ca și vecinul, care primește n oaspeți și care sigur trebuie să aibă mâncare destulă și „bucate pe alese”.

Ca să nu mai zic de perioada asta a anului în care vin o tonă de mesaje, de la unele persoane cu care am interacționat mai rar decât am mâncat, nu știu, guacamole, cu toate că nici nu știu cu ce anume se mânăncă termenul ăsta. SPAM! „Fie ca lumina sărbătorilor să vă aducă pace, speranță și liniște în suflete, pentru ca și Anul Nou, care stă să vină imediat, să vă găsească mai împăcați cu voi”. Mesaje din astea vor apărea pe toate telefoanele din țărișoara asta creștină și bine voitoare. Mesajul exemplu a fost conceput având în cap o voce care vorbește pe nas. Cred că mă pricep la crearea de mesaje stereotipice de sezon, spre deosebire de alții, care stau să caute pe Internet. Oh, wait. I have an idea! Cred că o să încep să fac bani de pe urma mesajelor de sezon.

Apropo de bani, e clar că toată lumea care cântă sau e promovată că ar putea cânta, ne dă cu zdringa-zdringa și colinda, iar toată lumea se uită, ascultă și oftează, eliberând toată ura și emanând speranță. Sau stă la coadă, se împinge, ia biletele și se uită prin jur să vadă cine a mai venit prin sală și ce poartă, pentru a avea ce bârfi, dar doar după sărbători, căci nu ar fi bine ca în timpul lor sufletul să fie murdărit de gânduri care nu sunt cele mai bune de avut în perioada asta. Să nu mai zic de cei care vin să aducă bucurie și liniște la kil, care trebuie să își umple sacul pentru ca să aibă anul viitor ce cheltui, că doar nu or cânta pe popularitate ori bomboane. Fuego, fiul Irinei Logout, Fane Bănică Jr., Hrușcă și mulți alții, care aduc în săli multă lume, la prețuri exorbitante. Eu nu pot să admit că e criză, din moment ce lumea merge la concerte de colinde care depășesc prețul de, hai să zicem, 20 RON. Pentru un nene care ne „încântă” cu freza, ori unul cu o chitară sau altul cu impresia de Elvis (baby) nu dau atâția bani. VECI!

În final, eu nu pot să concluzionez altfel decât spunând că pe vremea când eram micuț, am avut cele mai faine sărbători de iarnă, dar de niște ani totul se repetă în mod stereotipic, putând spune că practic sărbătorim Crăciunul de anul trecut în continuare, reflexele fiind din rău în mai rău pe an ce trece.

PUNCT

Cu ceva timp înainte de a începe nebunia unor teste și a unui proiect, am citit o carte care la prima vedere nu are conținut filosofic, dar care privită dincolo de coperțile și destinația ei inițială, poate spune o mulțime de lucruri. Cartea în cauză este „Top 10. Londra”, pe care am avut norocul s-o câștig.

   Înainte de a citi cartea, părerea mea despre Londra era una oarecum indiferentă, dar trecând prin fiecare pagină, simțeam cum mă teleportez acolo, în mijlocul Londrei, luând la pas, cu metroul sau autobuzul fiecare părticică descrisă prin acest oraș și vizitând fiecare dintre obiectivele menționate. Dincolo de acest aspect, am descoperit faptul că sunt o mulțime de lucruri de văzut, dar și o mulțime de evenimente la care poți asista, aici fiind punctul sensibil la care vreau să ajung.

În Marea Britanie și implicit în Londra, este în continuare pus accentul pe cultură, indiferent că e vorba despre lansări de cărți, expoziții ori concerte, totul se mișcă acolo într-un fel pe care nu avem cum să îl găsim în țara noastră, iar și dacă îl găsim, nu avem această „densitate” pe care o regăsim acolo.

Ceea ce este și mai surprinzător, este că am devenit suficient de motivat încât să îmi doresc să ajung măcar să vizitez Londra cât de curând, vrând să fac măcar 1/4 din activitățile care ne sunt evocate în carte, acest lucru și de perioada anului în care aleg să merg. Este un scop pe care trebuie să îl îndeplinesc în viață, alături de deținerea unui cinematograf 3D privat.

Partea rea este că eu nu cred că nu o să fim niciodată, nici măcar o dată la nivelul Londrei, indiferent de orașul la care ne referim. Nu o să avem parcurile de acolo, teatrele, dar nici interesul pentru cultură și comportamentul civilizat, insistând pe ultima parte.
Țara noastră e plină de ghiorlănie, level imposibru chiar, acest lucru văzându-l și experimentându-l de prea multe ori pentru a mai crede că avem speranța unei țări cu foarte puține specimene care să fie necivilizate. Și chiar dacă îmi voi lua în cap admiratorii câinilor vagabonzi, avem prea mulți câini lăsați pe străzi, care pe lângă faptul că reprezintă un pericol major pentru populație, eu însumi fiind aproape mușcat acum 2 săptămâni, reușind să mă apăr cu 2 tălpi plasate în gura „drăguțului” de câine, care de nicăieri a sărit, în timp ce eu eram în plină stradă. Nu cred că asta poți păți în Londra, ba chiar pot spune că eu, dacă aș fi turist, aș fi îngrozit de acest lucru și aș părăsi țara asta cu prima ocazie, nemaiașteptând să mi se termine sejurul.

Probabil că de asta nu m-a încercat vreun patriotism pe 1 decembrie, lăsând falsa ipocrizie maeștrilor, nevrând să fiu mare iubitor al țării ăsteia, în momentul în care eu nu prea mă simt legat de țara asta, care este, ca să îl parafrazez pe Dan Puric, „țara lui Caragiale, nu mai este a lui Eminescu. Avem multe dintre lucrurile pe care le găsim în opera caragialiană, dar țara din țara lui Eminescu a început să moară omul frumos”. Lucru perfect adevărat, dacă stăm să ne gândim la respectul și naționalismul acelei perioade în care marele poet trăia și societatea care devenea infectă, menținându-se vreme de un secol și un sfert. Omul frumos făcea totul pentru țară, incluzând și pe ceilalți și își iubea patria, dar ceva, pe drum a mers într-o direcție complet greșită.

Ca și final, mai contează că pentru țara noastră a fost miercurea asta Ziua Constituției, sau lipsa iahniei a făcut ca acest eveniment să fie uitat?

Gata! S-a terminat un adevărat maraton la care am fost activ cum am putut, că doar studenția mi-a stat în cale, dar pentru asta am reușit să fiu cât de cât la zi cu articolele.

Au fost și probe pentru care am fost făcut KO, neavând inspirația necesară, dar au fost și altele la care am avut de spus o mulțime de lucruri. Acest lucru se vede și în clasament: probele care mi-au plăcut au fost cele de la care am luat cele mai multe puncte.

Regulamentul concursului a fost unul relativ ok, fiind construit pe „scheletul” celui de anul trecut, cu care m-am mai întâlnit în ediția trecută.

Ceea ce nu mi-a plăcut în toată organizarea din acest an a fost prezența limitei superioare de încadrare a textului. Uneori, erau lucruri mai multe de spus în legătură cu unele teme, dar a trebuit să tai și să spânzur, ca apoi să las subiectul o zi, două, iar uneori trecea mai mult timp, trecând de limita fixată pentru înscriere a articolului.

Cu toate că nu are neapărat legătură cu regulamentul, ci mai mult cu sponsorii, unele probe au avut un niște subiecte care erau aproape imposibile (That awkward moment when you feel like Tom Cruise for no reason! Oh, wait… ). Lăsând gluma la o parte, a fost uneori cam greu de ținut pasul în acest maraton, reușind să fac asta doar stând târziu în noapte. Dar asta e cu totul și cu totul o altă poveste.

Partea pe care mi-aș dori să o regăsesc în edițiile viitoare, în desfășurare, ar fi modul de înscriere al articolelor, prin introducerea link-ului și al textului din articol. Anul trecut s-au făcut niscaiva mișcări prea puțin fair-play, de care m-am interesat abia după ce s-a terminat concursul. La fel voi face în acest an, dar nu pentru a vedea cine a trișat, ci mai degrabă pentru a vedea cine ce a scris, fiindcă nu m-am uitat până acum, chiar dacă uneori curiozitatea îmi spunea să mă uit. Nu am putut, căci dacă făceam acest lucru aveam o idee preluată de pe blogului respectiv, iar riscul de a fi dat afară pentru o simplă prostie m-a făcut doar curios. E clar că după ce termin acest articol o să mă uit printre unele articole, chiar dacă timpul nu îmi prea permite.

O propunere pentru SuperBlog 2012 ar fi introducerea votului între bloggeri. Astfel, după ce termenul unei anumite probe se încheie și trec încă 10 zile de penalizare, să nu mai fie acceptate alte articole, iar bloggerii să voteze articolele. Acest scor nu ar influența notele date de către jurați, ci doar ar putea conta la final, pentru primii 10, care să primească încă 100 de dolari la premiul câștigat la final, dar doar dacă acești bloggeri se află printre primii 20 în clasamentul final. Acest lucru i-ar motiva și mai mult pe cei care participă să scrie articole din ce în ce mai bune, pentru a ajunge printre primii 20, dar și pentru a fi în topul 10 votat de bloggeri, premiul final ajungând pentru ei la o sumă destul de mare. Ce motiv mai bun decât acesta, pentru participare?

Chiar dacă sunt conștient de faptul că nu mai am șanse pentru locurile din care aș putea să câștig ceva, am păstrat curiozitatea de a vedea cum mă situez, comparativ cu ceilalți bloggeri participanți în acest an. Poate de vină a fost și proasta gestionare a timpului, dar cu siguranță ceva nu a mers ca anul trecut. Asta e, niște experiență în plus nu strică!

Acest articol este ultimul scris pentru SuperBlog 2011!

Competiția care m-a pus la încercare din foarte multe puncte de vedere, timp de 2 luni, se termină. Acesta este penultimul articol înscris în SuperBlog, trebuind menționați partenerii care au promovat întreaga desfășurare de trupe „bloggeristice”.

Emisiunea Zon@ IT, difuzată pe TVR 2, a fost printre promoterii SuperBlog 2011. Această emisiune este una în care putem vedea tot felul de recenzii, de la smartphone-uri, la laptopuri, tablete, jocuri ș.a., fiind axată, după cum îi spune și numele, pe domeniul IT.

RadioLynx este un partener cu tradiție în competiție, fiind o sursă de informare destul de importantă, având posibilitatea de a afla prin intermediul acestui post online tot felul de informații, direct de la sponsori și organizatori, pe tot parcursul SuperBlog. Și în ediția de anul trecut i-am întâlnit ca și parteneri.

Revista Connect este una dintre cele mai importante publicații din zona IT de pe piața românească și europeană. La fel ca și în cazul emisiunii difuzate pe postul public de televiziune, putem afla știri din acest domeniu, citi recenzii, având în spate o echipă destul de mare.

Photo Magazine este cea de-a două revistă implicată în SuperBlog, partener implicat și anul trecut în promovarea competiției. În această publicație putem regăsi știri din domeniul foto, vedea galerii foto, fiind una dintre revistele fruntașe în nișa ei.

121.ro – un site în care regăsim „comunitatea femeilor senzaționale”. persoanele de sex feminin putând citi o mulțime de lucruri care le poate face viața mai frumoasă, indiferent că vorbim de prezența sfaturilor, a știrilor ș.a.

MediaLOOK – site în care putem găsi comunicate de presă ale diferitelor companii, fiind esențial pentru multe alte bloguri din RO.

PRwave – unul dintre importantele centre de informații în domeniul PR.

MoneyWatch.ro – marele câștigător al anului 2009 al competiției în care am fost înscris în ultimii doi ani. După cum declară chiar proprietarul blogului, site-ul te poate ajuta „să înțelegi afacerile dincolo de aparențele vieții economice”. Credeți și cercetați, ca să vă convingeți!

Obișnuit.eu – de data aceasta vorbim despre câștigătorul anului trecut al SuperBlog. Cheța Manuel, cel care se află în spatele blogului, ne oferă prin blogul lui informații despre zona tehnologiei, dar nu se axează doar pe acest lucru, ci și pe divertisment.

LexaVerzes.ro – blogul Alexandrei Verzeș este un alt blog cu care m-am întâlnit anul trecut la SuperBlog, fiind una dintre dintre competitoarele care chiar a avut un cuvânt de zic, fie că a fost vorba de probe, ori de alte lucruri referitoare la competiție.

Cam asta ar fi de spus despre partenerii SuperBlog 2011. Cu riscul de a mă repeta, acest articol este scris pentru SuperBlog 2011.

Fie că vrem sau nu să recunoaștem, trăim într-o lume în care avem mai multe dependențe de cât am vrea să recunoaștem: dependența de Internet, TV, radio, gaze, combustibili fosili și lista poate continua.
Punctul pe care vreau să îl iau în discuție este cel al combustibililor fosili, despre care putem spune că dau viață tuturor autovehiculelor, fără de care am fi cu un pas mai în spate, din punct de vedere al evoluției.

Într-adevăr, sunt o mulțime de autovehicule, fiecare dintre ele având un consum mai mare sau mai mic, acest lucru depinzând de la țară la țară, veniturile masei populației fiind diferite într-o parte a lumii, față de alta. Exemplul cel mai evident pe care aș putea să îl dau este venitul mai mare înregistrat în Germania, comparat cu cel din România. Nemții, având o remunerație care să le permită o așa zisă „stare de bine” sunt cetățenii care vând mașini la mâna a doua în România, nu invers, de aici și o mai mare pătrundere pe piață a mașinilor poluante, fiindcă un second-hand tot second-hand rămâne, nu contează țara de proveniență. Acest fapt nu înseamnă neapărat că autovehiculele noi sunt cele mai economice de pe piață, ci doar că sunt mai bune decât cele la mâna a doua.

O alternativă care este viabilă, dar și cam scumpă, ce-i drept, este automobilul hibrid. Mulți ani la rând s-a propovăduit cât de avantajoasă poate fi această soluție, dar prima companie care chiar a ales să deschidă drumul în comercializarea pentru publicul larg automobile hibride a fost Toyota, cu modelul Prius. Am mers cu el, experiența de a merge cu acest model nu prea poate fi egalată de alte modele care funcționează exclusiv cu combustibili fosili.
Faptul că în următorii ani rezervele de petrol or să scadă și mai mult va duce la o criză petrolieră, nefiind prima, dar e posibil ca aceasta care este pe cale să vină în viitorul destul de apropiat să aducă o schimbare a strategiei unor mai multe companii producătoare de automobile, care își vor mări eforturile de a produce hibride sau de ce nu, mașini care să suporte alimentarea 100% cu electricitate. Astfel, cred că vor apărea hibride din ce în ce mai variate ca design, care se vor adresa tuturor categoriilor de „consumatori”, conducătorii auto putând alege din categorii la fel de variate precum sunt cele din prezent în cazul celor consumatoare de energie poluantă.

De aici, consider că pe măsură ce concurența va crește, ca urmare a posibilei crize pe care o speculez eu, va scădea prețul hibridelor, iar cel al mașinilor echipate cu motoare ce consumă combustibili fosili să crească, aici vorbind exclusiv de cele noi.

În schimb, dacă nu se va produce o criză petrolieră, resursele apărând ba într-o țară, ba în alta, nu prea văd o accelerare atât de mare precum e cea din primul în caz, când e să vorbim de rata de adopție a automobilelor hibride.

Cât despre șoferi, aceștia vor deveni mai responsabili cu resursele planetei, în mod voit sau nu, în cazul în care resursele se vor epuiza, prețul acestora crescând, lumea probabil că nu va dori să mai meargă prea mult cu automobilul non-hibrid.

Eu sunt un partizan al mașinilor hibrid, dorința mea cea mai aprigă, în materie de automobile, chit că nu cunosc prea multe dintre ele și nu prea mă las impresionat de ele este intrarea în posesie a unui Prius, după care mor…

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2011.